Dumitru Panaitescu Perpessicius

Nascut 21 octombrie 1891,Brăila

Decedat 29 martie 1971,București

În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”,a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.În vara anului 1909,petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu,la Facultatea de Litere din București.În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere,la secția de filologie modernă.În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu,devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica.În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”,o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp,nr. 5 din 20 iulie 1911.A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913,semnată cu pseudonimul D. Pandara,un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui,Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915),revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front,este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localități ale țării,autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu,elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.Colaborează la Cuvântul,Lumea,Universul literar,România, Revista Fundațiilor Regale,Letopiseți,Neamul românesc,Cartea vremii,Flacăra,Gândirea,Cugetul românesc,Ideea europeană,Gazeta literară,Contemporanul,Viața românească,România literară,Steaua,Luceafărul;a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938.A fost director general al Bibliotecii Academiei,al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum.

                                                                                                            Sursa:ro.wikipedia.org

Eugen Ionescu

Elegie

Lumea este o mansardă,

urâtă, goală.

Florile sunt butuci,

stelele greu le urci.

Rătăcesc prin mărăcini,

fără aripi, fără lumini.

Îngerii dorm în şanţ,

beţi ca nişte dorobanţi.

Semenii mei

nu sunt zmei.

O, sunt blegi,

să-i legi.

Acesta e nascut pe 26 noiembrie 1909 in Slatina 

Decedat pe 28 martie 1994 la Paris .

Cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze.Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Prima lui piesă de teatru,La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille,pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta,scrisă în limba română,și intitulată Englezește fără profesor,publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette,a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi.Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței,La Comédie Française, prezintă în 1966,pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare.Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii,teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri.Criticii disting,în general,două perioade sau maniere ale teatrului ionescian.Prima cuprinde piese scurte,cu personaje elementare și mecanice,cu limbaj aberant și caracter comic predominant:Cântăreața cheală,Lecția,Scaunele și altele.

A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv,cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță,limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat,deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit:drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Potentialul Creativ si Personalitatea

• Ceea ce-l deosebeşte pe om de semenii lui într-o viaţă este desigur capacitatea de a raţiona, de a-şi pune mintea în slujba scopurilor sale. Nimic însă nu poate face omul mai Om decât încercarea de a-şi egala CREATORUL său. Creativitatea este darul cel mai de preţ al omului, care i-a permis să făurească primele unelte, să stăpânească o parte din natură prin ştiinţă şi tehnică, să modifice mediul înconjurător, să pătrundă în spaţiul cosmic.

• A fi creativ nu i se refuză nici unui om normal. Există în fiecare un potenţial creativ general , anumite abilităţi creative care ţin mai ales de dimensiunile constructive ale aptitudinilor, dar şi de dimensiunile valorice ale personalităţii. 

• Acest potenţial, dacă este exersat şi educat, poate fi valorificat la maximum, concretizat şi obiectivizat în diverse domenii ale activităţii umane, în diverse produse noi, originale.